Biserica Adventista de Ziua a Saptea
Miscarea de Reforma - Comunitatea din Lugoj

Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea Mişcarea de Reformă este o organizaţie religioasă la nivel mondial. El îşi bazează pe învăţăturile lui SfinteleScripturi: Biblia. Mai mult


Cine suntem?

În urma studierii cu atenţie şi interes a Sfintelor Scripturi şi a profeţiilor pe care acestea le conţineau şi despre care credea că Dumnezeu le-a dat oamenilor cu scopul ca să fie înţelese şi să le slujească drept reper pe calea credinţei, un fermier american, pe nume William Miller, a ajuns în anul 1818 la concluzia că mult aşteptata revenire a Mântuitorului urma să aibă loc după douăzeci şi cinci de ani. Mai mult


Istoric

În urma studierii cu atenţie şi interes a Sfintelor Scripturi şi a profeţiilor pe care acestea le conţineau şi despre care credea că Dumnezeu le-a dat oamenilor cu scopul ca să fie înţelese şi să le slujească drept reper pe calea credinţei, un fermier american, pe nume William Miller, a ajuns în anul 1818 la concluzia că mult aşteptata revenire a Mântuitorului urma să aibă loc după douăzeci şi cinci de ani. Mai mult

Despre noi

Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea Mişcarea de Reformă este o organizaţie religioasă la nivel mondial. El îşi bazează pe învăţăturile lui SfinteleScripturi: Biblia.
Prin harul lui Dumnezeu, dorinţa noastră este de a pregăti un popor pentru revenirea în curând a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos în împlinirea promisiuniilui: "... Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine ca acolo unde sunt Eu voi.. " Biserica Adventista de Ziua a saptea-Miscarea de Reforma are sediul său general in Statele Unite ale Americii la adresa: 5248 Hollins NE Road, Roanoke VA 24019, United State of America.
Ea a fost organizată în iulie 1925 şi-a extins de la activitatea sa de evanghelizare pe toate continentele. Ea are în prezent mii de membri în 115 ţări.
De atunci si pana acum am identificat un număr mare de biserici, scoli, spitale, produse alimentare de sănătate, casele de îngrijire medicală, editori, centre de servicii sociale, şcoli misiune, restaurante vegetariene.
Membrii săi sunt organizate în: Biserici, Uniuni şi Conferinta Generala "Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui, Fiul şi Duhul Sfânt"(Matei 28:19). "Mergeţi în toată lumea, şi propovăduiţi Evanghelia la orice creatură botezat. Cine va crede şi se va fi mântuit ... "(Marcu 16:15,16)

Ţările în care operăm:

  • Euro Asia (16)

    • Belarus, RepublicaCehă, Slovacia, Estonia, Finlanda, Israel, Kazahstan, Letonia, Lituania, Moldova, Polonia, Rusia, Turcia, Turkmenistan, Ucraina, Uzbekistan.

  • OCEANIA (14)

    • Samoa Americană (SUA), Australia, China, Fiji, Polinezia Franceză (Fr), Japonia, Mongolia, Noua Caledonie (Fr), Noua Zeelandă, Papua Noua Guinee, Coreea de Sud, Vanuatu, Vietnam, Samoa de Vest.

  • AFRICA (15)

    • Angola, Botswana, Congo, Ghana, Kenya, Mozambic, Namibia, Nigeria, Seychelles, Africa de Sud, Swaziland, Tanzania, Uganda, Zambia, Zimbabwe.

  • ASIA (16)

    • Bangladesh, Bhutan, India, Indonezia, Malaezia, Myanmar (Birmania), Nepal, Oman, Pakistan, Filipine, Qatar, Singapore, Arabia Saudită, Sri Lanka, Thailanda, EmirateleArabe Unite.

  • America de Sud (13)

    • Argentina, Aruba, Bolivia, Brazilia, Chile, Columbia, Ecuador, Guyana, Antilele Olandeze, Paraguay, Peru, Uruguay, Venezuela.

  • America Centrală (14)

    • Belize, Costa Rica, Republica Dominicană, El Salvador, Guadelupa (Fr), Guatemala, Haiti, Honduras, Martinica (Fr), Mexic, Nicaragua, Panama, Puerto Rico, St Lucia.

  • AMERICA DE NORD (2)

    • Canada şi Statele Unite ale Americii

Cine suntem?

Cine sunt şi ce cred Adventiştii Reformişti de Ziua a Şaptea
O scurtă prezentare a originii şi credinţei Adventiştilor de Ziua a Şaptea – Reformişti William Miller şi Mişcarea Adventistă până în anul 1844
În urma studierii cu atenţie şi interes a Sfintelor Scripturi şi a profeţiilor pe care acestea le conţineau şi despre care credea că Dumnezeu le-a dat oamenilor cu scopul ca să fie înţelese şi să le slujească drept reper pe calea credinţei, un fermier american, pe nume William Miller, a ajuns în anul 1818 la concluzia că mult aşteptata revenire a Mântuitorului urma să aibă loc după douăzeci şi cinci de ani. Această concluzie a lui se întemeia pe profeţia din Daniel 8:14 în care se spunea: „Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi sfântul locaş va fi curăţit.” Folosindu-se de principiul echivalenţei zi profetică – an literal, care se regăseşte şi în Numeri 14:34 şi Ezechiel 4:6, el a considerat că dacă ar putea găsi punctul de începere al acestei perioade de 2300 de ani, ar putea afla cu uşurinţă momentul curăţirii sfântului locaş, prin care înţelegea revenirea Domnului Isus şi curăţirea pământului prin foc la a doua Sa venire. Dovezi în favoarea acestei ipoteze a găsit şi în capitolul 8 din cartea lui Daniel, unde se menţionează de mai multe ori faptul că profeţia din care făcea parte această vedenie se referea la vremea sfârşitului: „Fii cu luare aminte, fiul omului, căci vedenia priveşte vremea sfârşitului!” (Daniel 8:17). „Apoi mi-a zis: „Iată, îţi arăt ce se va întâmpla la vremea de apoi a mâniei, căci vedenia aceasta priveşte vremea sfârşitului.” (Daniel 8:19) „Iar vedenia cu serile şi dimineţile, de care a fost vorba este adevărată. Tu pecetluieşte vedenia aceasta căci este cu privire la nişte vremi îndepărtate.” (Daniel 8:26).
Studiind mai departe cu atenţie cartea profetului Daniel, în căutarea momentului de început al acestei perioade, el a ajuns să înţeleagă că explicaţiile din capitolul 9 al cărţii lui Daniel se refereau tot la vedenia din capitolul 8, care-l impresionase atât de mult pe profet încât acesta a stat leşinat şi bolnav mai multe zile (Daniel 8:27). La mărturisirile şi rugăciunea lui, Dumnezeu îi răspunde trimiţându-l pe îngerul Gabriel să-i lămurească vedenia pe care o avusese înainte şi care este descrisă în capitolul 8: „…pe când vorbeam eu încă în rugăciunea mea, a venit repede în zbor iute, omul Gavriil pe care-l văzusem mai înainte într-o vedenie şi m-a atins în clipa când se aducea jertfa de seară. El m-a învăţat, a stat de vorbă cu mine şi mi-a zis: „Daniele, am venit acum să-ţi luminez mintea. Când ai început tu să te rogi, a ieşit cuvântul şi eu vin să ţi-l vestesc; căci tu eşti prea iubit şi scump. Ia aminte dar la cuvântul acesta şi înţelege vedenia!” (Daniel 9:21-23). În continuarea expunerii sale, îngerul îl informează pe Daniel că şaptezeci de săptămâni (adică 490 de zile profetice sau 490 de ani) fuseseră hotărâte asupra poporului său şi a cetăţii sfinte, după care enumeră mai multe evenimente ce aveau să aibă loc în acel interval. Constatând că termenul original tradus aici prin “a fi hotărât” avea şi sensul de “tăiat”, “pus deoparte” dintr-o perioadă mai mare şi ţinând cont de faptul că explicaţiile se referă la viziunea din capitolul precedent, William Miller a ajuns la concluzia că aceşti 490 de ani erau parte din cei 2300 de ani din viziunea ce-i fusese prezentată şi că ambele perioade aveau acelaşi moment de început: darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului, care a avut loc în forma ei finală şi completă în anul 457 î. Hr.
El a înţeles astfel acest verset, deoarece în toată cartea lui Daniel n-a putut găsi nici o referire la vreun alt moment de început al perioadei profetice şi fiindcă a înţeles că cei 490 de ani constituiau o parte din cei 2300 şi pentru că profeţiile referitoare la Mesia, interpretate astfel, se împliniseră perfect în lumina acestui calcul. „Să ştii dar şi să înţelegi că de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului, până la Unsul (Mesia), la Cârmuitorul, vor trece şapte săptămâni şi şaizeci şi două de săptămâni; străzile vor fi reparate şi zidul, chiar în vremuri de necaz. După aceste şaizeci şi două de săptămâni, Unsul va fi stârpit şi nu va avea nimic… El va face un legământ trainic cu mulţi timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare şi pe aripa urâciunilor idoleşti va veni unul care pustieşte până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât.” (Daniel 9:25-27).
Împlinirea tuturor acestor profeţii, care poate fi verificată în istorie, i-a confirmat că principiul lui de calcul era corect: După 7 săptămâni profetice (49 ani) templul a fost rezidit, iar după alte 62 de săptămâni profetice (434 ani), în anul 27 d. Hr. Isus Hristos a fost botezat, primind titlul de Mesia, sau Unsul. Odată cu acest moment, începea şi a şaptezecea săptămână şi totodată ultima alocată ca timp de har special pentru poporul iudeu. La mijlocul acestei săptămâni, în anul 31 d. Hr. Mesia a fost răstignit, însă iudeii au mai beneficiat de un timp special de har până când şi-au pecetluit soarta ca popor, prin omorârea diaconului Ştefan cu pietre în anul 34 d. Hr. Până atunci ucenicii avuseseră porunca să predice în special iudeilor pe Mesia, însă începând din acel timp ei s-au îndreptat cu predilecţie spre alte popoare cu vestea bună a mântuirii. Dar din perioada stabilită de 2300 de ani până la curăţirea sfântului locaş, mai rămăseseră încă 1810 ani, care aveau să se încheie pe 22 octombrie 1844.
Aşa se face că William Miller şi adepţii lui ajunseseră să creadă că la acea dată urma să vină Isus a doua oară, ceea ce a dat naştere la o mare acţiune de avertizare şi pregătire în vederea acestui eveniment. O mare mulţime de oameni au dat crezare acestei interpretări a profeţiei şi se pregăteau să-L întâmpine pe Mântuitorul în toamna anului 1844. Aceştia au primit numele de adventişti, adică de aşteptători ai lui Hristos.
De ce n-a venit Isus în 1844?
După ce data stabilită a trecut fără să se întâmple ceva deosebit, entuziasmul majorităţii (sau frica, în cazul unora) s-a pierdut şi ei şi-au reluat vechiul stil de viaţă, luând în derâdere teoriile lui William Miller care fuseseră infirmate de realitate. Totuşi au existat unii, care au reluat de repetate ori calculele făcute de Miller şi negăsind nici o fisură în logica lui cu privire la stabilirea datei, au ajuns să înţeleagă că problema trebuia să fie altundeva, deoarece calculul era corect.
Pentru ei revelaţia a constituit-o citirea versetului 19 din capitolul 11 al Apocalipsei (“Şi templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis: şi s-a văzut chivotul legământului Său, în Templul Său.”) care corelat cu capitolele 8 şi 9 din Evrei dovedeşte că de fapt sfântul locaş nu îl constituie pământul, aşa cum crezuseră ei până atunci, ci că el este în cer, iar cortul întâlnirii şi ulterior templul ridicat pe pământ nu erau decât reprezentări simbolice ale „adevăratului cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul” (vezi Evrei 8:1-5 şi Evrei 9:11,12, 23,24).
Descoperirea acestei realităţi i-a făcut să înţeleagă că serviciul adus la îndeplinire de către preoţii din ritualul mozaic în vechime în curtea cortului (ulterior a templului) şi în cele două încăperi ale cortului era o reprezentare a serviciului care urma să fie făcut de Mântuitorul în adevăratul templu din cer, în care El slujeşte ca Mare Preot (vezi Evrei 6:19,20).
Curăţirea templului care în vechime era făcută de către Marele Preot o dată pe an, în marea zi a ispăşirii, îşi avea corespondentul în curăţirea templului din cer de către Isus, la momentul hotărât pentru aceasta (încheierea perioadei de 2300 de ani, din Daniel 8:14), cu deosebirea că în cer aceasta nu avea să fie periodică şi repetată cum se făcea pe pământ în scopul menţinerii vii a acestei reprezentări în decursul veacurilor, ci avea să se facă „o dată pentru totdeauna” (Evrei 9:12).
Echivalentul curăţirii templului de pe pământ îl constituie judecata de cercetare care se ţine în cer, în cadrul căreia cazul fiecărui om este analizat şi soarta lui este hotărâtă pentru viaţă veşnică sau moarte veşnică. Conform rezultatelor acesteia, păcatele celui judecat, fie rămân asupra capului celui judecat şi el urmează să-şi primească pedeapsa pentru ele, fie sunt transferate asupra diavolului (reprezentat în serviciul mozaic prin Azazel – ţapul de trimis în pustie) iar omul este mântuit.
Odată cu revelarea existenţei templului lui Dumnezeu în cer şi a chivotului din el, s-a înţeles că acesta conţine Legea lui Dumnezeu, care deşi a ajuns să fie desconsiderată şi călcată în picioare de oameni, chiar şi din aşa-zisa lume creştină, este încă valabilă şi ţinută la loc de cinste în cer, motiv pentru care nici un călcător al legii, care nu s-a pocăit de păcatele lui şi nu le-a părăsit, nu va avea acces în împărăţia lui Dumnezeu.
Între cele zece porunci există una – a patra – care, în mod conştient sau nu, este călcată de majoritatea oamenilor, inclusiv de bisericile ce se numesc creştine. Această poruncă legiferează respectarea zilei a şaptea – sâmbăta – ca zi de odihnă binecuvântată şi sfinţită de Dumnezeu şi pusă de o parte de El încă de la creaţiune. Sfidând autoritatea Legiuitorului, creştinătatea a înlocuit cu de la sine putere ziua de odihnă poruncită de Dumnezeu cu duminica, ziua întâia a săptămânii (vezi Marcu 16:2), nu în ultimul rând sub presiunea păgânilor, care serbau această zi ca zi a soarelui consacrată zeilor lor. Există în acest sens edictul dat în anul 321 d. Hr. de împăratul Constantin cel Mare, proaspăt „încreştinat”, care legiferează ziua soarelui ca zi de odihnă în întregul său imperiu. Prin aceasta el a reuşit astfel să păgâ-nizeze creştinismul, determinându-l să dea la o parte porunca lui Dumnezeu, ţinând în locul ei nişte porunci date de oameni. (Matei 7:6-8). Conştienţi de faptul că o ascultare parţială de voia lui Dumnezeu este echivalentă cu neascultarea şi că „cine păzeşte toată Legea şi greşeşte într-o singură poruncă, se face vinovat de toate” (Iacov 2:10), Adventiştii de Ziua a Şaptea au început să păzească toate poruncile lui Dumnezeu şi să înveţe pe oameni că neprihănirea oferită de Hristos prin jertfa Sa, când este acceptată în viaţă, duce la schimbarea vieţii păcătosului, în sensul ascultării complete de voia lui Dumnezeu, şi că într-o asemenea viaţă păcatul – care mai este definit şi ca fărădelege, sau călcare a legii – nu îşi mai află locul.
Cum au apărut Adventiştii Reformişti?
În timpul primului război mondial, o mare parte din Adventiştii de Ziua a Şaptea s-au dezis faptic de credinţa lor, acceptând să participe la război, ceea ce contravenea poruncilor a IV-a şi a VI-a din legea lui Dumnezeu şi poziţiei lor istorice de necombatanţă. Acei care au protestat împotriva participării la război au fost în cele din urmă excluşi din biserică în ţările implicate în război şi după mai multe încercări zadarnice de reconciliere au constituit în anul 1925 organizaţia ce avea să se numească Mişcarea de Reformă a Adventiştilor de Ziua a Şaptea.
Justeţea protestului lor a fost confirmată de cel de-al doilea război mondial, în care, în ţările implicate în război, biserica din care ieşiseră a repetat greşelile comise în primul, alegând calea compromisului pe care n-a mai părăsit-o niciodată de atunci. Acest lucru s-a dovedit şi în anii de mai târziu, când, pentru a nu-şi pierde privilegiile şi recunoaşterea de către autorităţi, biserica adventistă din ţările cu regimuri totalitare a acceptat ca membrii ei să meargă la serviciu sâmbăta, şi copiii să frecventeze cursurile şcolilor în ziua Sabatului, iar cei ajunşi la vârsta încorporării, să presteze serviciul militar. Toate aceste concesii făcute autorităţilor contravin vădit poruncilor lui Dumnezeu, care ar fi trebuit să fie temelia crezului şi practicii membrilor.
În ţara noastră Asociaţia Adventiştilor de Ziua a Şaptea – Mişcarea de Reformă a fost interzisă după cel de-al doilea război mondial şi a funcţionat în ilegalitate, urmărită şi persecutată până la Revoluţia din 1989, în urma căreia i s-a recunoscut existenţa şi a căpătat statutul de asociaţie religioasă.